01/11/2026
Duminica muncim mereu pentru că trebuie, iar faptele bune sunt tot credință.
Tocmai ce-am venit din Moara, de unde am luat puiul ăsta care zăcea de patru zile la marginea drumului principal, sub gardul unei case, lângă o stație de autobuz și, culmea, la câteva sute de metri de primărie.
Un om bun i-a pus o geacă să-i țină de frig. Poate că asta l-a salvat. I-a lăsat și boabe, și resturi de pizza. Gesturi care sunt de prețuit.
Durerea noastră este alta. Că stă de câteva zile în propria urină, timp în care au trecut mulți oameni pe lângă el. Oare toți cei care l-au văzut au crezut că asta-i normalitatea?
Abia azi am ajuns acolo, l-am luat. Însă întrebăm, dacă n-am fi ajuns, chiar nu mai ajuta nimeni? Nimeni nu mai are nicio responsabilitate? Dacă nu mai avem unde să-i băgăm, nu mai avem putere sau capacitate să preluăm încă un câine, ce se întâmplă cu el? Moare acolo? Și este vina cui? A noastră nu-i. A sistemului? Dar unde începe și care-i sistemul care ar trebui să poarte de grijă durerii abandonate și neputinței?
La controalele de la DSV ni se numără câinii. Câine cu câine. Pentru că n-avem voie să depășim capacitatea. Iar dacă o depășim încercând să-i salvăm pe cei pe care nu-i ajută nimeni, de vină cine-i?
Știm că există oameni buni, care ajută cât pot, și le suntem recunoscători. Dar responsabilitatea pentru toate animalele abandonate nu poate cădea doar pe umerii câtorva oameni și asociații.
Ne-a trecut prin minte un gând amar.
Să așezăm azi puiul ăsta fix în fața bisericii. Poate acolo unde oamenii merg să se roage și să ceară ajutor, cineva ar înțelege că și Dumnezeu așteaptă ceva de la noi. Să ajutăm, nu doar să cerem ajutor. Și să facem un bine, atunci când nimeni nu ne obligă.
Din start vă rugăm să lăsăm deoparte cuvintele urâte. Nu ajută pe nimeni. Dacă putem face ceva bun, să facem. Atât.
