24/06/2025
Worth reading 🫶🫶🫶
Primul meu câine a venit în viața mea când aveam 15 ani. Nu știam teorii, nu citisem cărți, nu făcusem cursuri. Dar știam ce simt. Și am făcut totul așa cm am simțit. Am greșit. Am învățat. Am crescut.
18 ani mai târziu, am trecut prin tot felul de metode. Unele păreau eficiente, altele păreau magice. Le-am testat, le-am pus la îndoială, le-am amestecat, le-am abandonat. Până am ajuns, într-un final, la ceva ce pot numi echilibru. O balanță între tehnică și empatie, între rigoare și suflet.
Și eu m-am uitat la episoadele cu Cesar Millan. Era o vreme când credeam că acolo e adevărul. Dar am înțeles între timp că dresajul din viața reală nu arată ca la televizor. Acolo e show, e montaj, e dramă. În realitate ai parte de nervi, de eșecuri, de emoții neprocesate, de proiecții. Ai parte de tine, nu doar de câine.
În toți acești ani, am observat și alți câini – ai prietenilor mei, din grupurile restrânse dar și din social media. Și am studiat. Nu superficial, ci cu ochiul celui care a trăit pe propria piele greșeala și reparația. Am văzut câini care păreau „buni”, dar care trăiau într-o supunere tensionată. Am văzut comportamente repetitive, gesturi învățate mecanic, dar lipsite de bucurie.
Mulți câini învață să se adapteze la disconfortul uman, nu pentru că sunt „dresați”, ci pentru că supraviețuiesc.
Cei mai mulți oameni nu știu să citească semnalele subtile ale câinilor. Semnalele acelea tăcute, dar clare – pe care Turid Rugaas le-a numit „calming signals”.
Un căscat nu e sfidare.
O linsătură rapidă a buzelor nu e lipsă de concentrare. “Whale eyes” – privirea aceea din colțul ochiului, e frică.
Mârâitul nu e o problemă, e un avertisment.
Evitarea contactului vizual nu înseamnă că „nu-i pasă”, ci că încearcă să-ți spună că e prea mult.
Scuturatul brusc al corpului, înghețul, mersul în cerc, încetinirea – toate sunt forme de comunicare.
Nu le vezi? Nu dresezi. Reprimi.
Pavlov ne-a arătat că poți crea reflexe prin asocieri. Dar nu a construit relații.
Skinner ne-a învățat că recompensa construiește comportamente, iar pedeapsa doar suprimă, fără să educe.
Thorndike a spus clar: comportamentele care aduc satisfacție se repetă.
Așa că întreabă-te: câinele tău pare satisfăcut? Sau pare că doar încearcă să nu greșească?
Câinele nu e aici ca să-ți execute comenzile. E aici ca să-ți arate cine ești.
Iar dacă nu ai lucrat cu tine, dresajul va deveni doar o formă de a-ți manifesta nevoia de control.
Presiunea, folosită bine, poate fi o unealtă precisă. Folosită prost, e doar frustrarea ta purtată în ham.
Cel mai adesea, „obediența” e doar câinele învățând cm să te facă să încetezi să fii imprevizibil.
Și asta nu e dresaj. Asta e supraviețuire.
Vrei un câine echilibrat? Echilibrează-te tu. Vrei un câine implicat? Merită-i implicarea. Vrei un partener de încredere? Construiește o relație care nu cedează în haos.
Știu că e anul 2025. Știu cât de ușor e azi să scrii un text ca ăsta cu ajutorul AI-ului. Dar viața nu e despre AI. E despre ceea ce aplici zi de zi. Despre principiile cu care funcționezi când nimeni nu te vede.
Poți să scrii frumos, dar dacă nu practici ce scrii, textul e gol.
Accept oricând o discuție reală cu un specialist pe tema asta.
Chiar mă gândesc… poate e timpul să încep sezonul 4 de interviuri și podcasturi. Sau nu.
