12/05/2025
Lhasa Apso – Povestea unui câine din munții unde se nasc norii
Într-un colț îndepărtat al lumii, unde munții nu doar că ating cerul, ci parcă îl străpung, unde vânturile șuieră nu în grabă, ci în doine vechi de mii de ani, acolo s-a născut o creatură mică, dar cu o inimă cât platoul pe care a fost zămislită. Lhasa Apso. Un nume care sună ciudat în urechea unui occidental, ca un ecou venit dintr-un vis sau dintr-o legendă. Dar în Tibet, acest câine nu e o glumă, nu e un ghem de blană ținut în poală — el e o ființă vie cu sarcini sacre, cu rosturi neștiute celor grăbiți.
Pe "acoperișul lumii", viața e altfel. Acolo, cerul nu e doar deasupra capului, ci lângă tine. Soarele arde și mușcă în același timp, iar noaptea coboară cu o tăcere grea, în care orice sunet străin e o amenințare. Într-un asemenea loc, doar cei cu voință de granit și instinctul curat pot dăinui. Acolo nu supraviețuiești prin frumusețe, ci prin rost. Și Lhasa Apso avea rostul lui.
Cu blana lungă ca o pelerină de preot și ochii întunecați ce păstrau în ei misterul a sute de rugăciuni, câinele acesta veghea pragurile templelor budiste. Nu lătra degeaba. Nu fugea după bețe aruncate. Nu cerea afecțiune. Stătea, cu răbdarea munților, cu vigilența unui paznic născut, nu învățat.
Călugării budiști nu-l priveau ca pe un simplu animal. Credeau că în el arde o scânteie de viață trecută — un călugăr ce n-a atins încă Nirvana, dar care a fost lăsat să rămână aproape de templu, aproape de lumină. "Abso Seng Kye", îl numeau — "câine-leu cu lătrat". Pentru că nu era câine, și nu era leu — era un amestec ciudat, o enigmă blândă și neclintită.
Pentru secole, munții l-au ținut pentru ei. Lumea din afară n-a știut de el, și el n-a știut de lume. Dar timpul — acel sculptor necruțător — a schimbat totul. Pe la începutul secolului XX, exploratori britanici cu pălării albe și bărbi stufoase au trecut printre culmile înghețate și au văzut pentru prima dată acest câine. Nu l-au înțeles. Poate nici nu l-au respectat. Dar l-au luat cu ei.
Colonelul F.M. Bailey a fost unul dintre ei. Nu știm exact ce a văzut în ochii acelui câine, dar l-a luat cu el înapoi, în Anglia. Mai târziu, prietenul său american, Charles Suydam Cutting, a primit un cuplu direct de la Dalai Lama. Și astfel, într-o lume de ceaiuri servite la ora cinci și străzi asfaltate, a ajuns Lhasa Apso. Un exilat, dar nu un uitat.
În Occident, oamenii au început să-l iubească pentru blana lui, pentru dimensiunea practică, pentru că părea drăgălaș și „decorativ”. Dar ceea ce mulți n-au văzut — și poate nici n-au înțeles vreodată — este că Lhasa Apso nu e doar un câine. El poartă în el o povară tăcută: povestea unui pământ sfânt, a unei culturi aproape uitate, a unei tăceri mai profunde decât marea.
El nu se supune orbește. Nu aleargă după oricine. Nu cerșește iubire. Și poate tocmai de aceea, merită-o.
În Tibet, nu era răsfățat. Dormea în corturi de lână, pe pământ rece. Mânca ce rămânea. Dar păzea cu demnitate, fără frică, fără așteptare. Ca un samurai al blănii și al lătratului rar, bine cântărit.
Timpul a trecut și unii spun că rasa s-a schimbat. Că s-a „cosmetizat”. Dar dacă te uiți adânc în ochii unui Lhasa Apso — nu la concursuri, ci acasă, în liniștea după-amiezii — ai să vezi acolo un vânt care încă bate peste platoul tibetan. Un vânt rece, dar drept. Ai să vezi amintirea unei lumi unde fiecare ființă, chiar și un câine mic, avea un scop măreț.
Și poate, doar poate, ai să înțelegi că în blana lui se ascund secole de supraviețuire, de tăcere și de loialitate. Iar în lătratul lui scurt și adânc, nu e doar avertismentul unui paznic — e ecoul unei lumi care, deși pierdută, încă trăiește în amintirea unui câine ce n-a uitat niciodată cine e.
