21/05/2025
Acum șapte ani, pe vremea asta, le dădeam să mănânce cu biberonul, după care îi frecam la funduleț cu dischete demachiante înmuiate în apă călduță, să-i învăț să facă сāсᴜṭā. Când l-au făcut pe primul, m-am bucurat de parcă am câștigat la loto.
Nu râdeți, că-n mod normal asta îi învață mama lor, lingându-i la ꬵᴜnԁᴜleṭ, dar mama lor nu mai era... Aveau fix șapte zile când au ajuns pe mâna mea, toate petrecute fără ea, fără mama lor.
Când i-am văzut prima oară, mi-a fost limpede că Suzana va supraviețui, se vedea că e tare și decisă sa lupte, îmi dădeam seama că va trăi când o simțeam cât de hotărâtă punea boticul pe biberon și nu-l mai lăsa până la ultima picătură de lapte.
Dar Vasile, oameni buni, Vasile era atât de slab și de pricăjit încât nu putea să stea pe picioare, trebuia să se sprijine cu fundul de ceva ca să reușească să stea pe toate patru. Nu mai avea putere nici să plângă, scotea doar un chirăit slab de groaza mѻɾṭіі care părea iminentă.
Vasile nu știa (sau nu putea) nici măcar să mănânce, a trebuit să-i dau cu forța picături de lapte, dar eram aproape convins că totul e în zadar, că n-are cm să reușească. Abia după vreo trei zile în care practic nu m-am dezlipit de lângă el, mi-am dat seama că l-am adus la lumină.
Să mă fi văzut cm mă urcam în mașină și mă duceam în firmă (acolo și-au trăit primii doi ani din viață) la 01:00 noaptea și la 04:00 dimineața pentru că trebuiau să mănânce copiii din trei în trei ore.
Două săptămâni am făcut asta în fiecare noapte, practic, eram zombie, am și adormit într-o zi în timpul unei prezentări. Când m-am trezit râdea toată lumea din birou de sforăitul meu discret.
Nfine, ce voiam de fapt să zic: 7 ani cu ăștia doi. Azi. ❤
