Ajutor pentru motanul Lord

09/12/2025

REȘIȚA, decembrie 2025 😔 O imagine greu de privit. Cum poți tu, ca medic veterinar, și voi, ca îngrijitori plătiți din banii cetățenilor (care sunt asupriți de taxele și impozitele impuse), să treceți zilnic pe lângă acest suflet cu nepăsare, lăsându-l închis într-un țarc, în plină suferință?
Este inadmisibil ca acest medic să mai ocupe funcția respectivă. Faptul că lasă animalele să sufere în halul acesta nu ține de neputință, ține de rea-voință, nepăsare și o lipsă totală de profesionalism.
Un cățel aflat într-o stare vizibil gravă, cu răni deschise, infecții ale pielii, blană lipsă și un nivel de suferință care vorbește de la sine. Iar faptul că astfel de imagini continuă să vină din adăpostul public din Reșița este pur și simplu revoltător.
Situația de la adăpostul public din Reșița arată că medicul responsabil este depășit, indiferent sau pur și simplu nu își face treaba.
Un câine nu ajunge în asemenea stare peste noapte. Ajunge așa pentru că nu este tratat, pentru că nu este supravegheat, pentru că cineva își bate joc de profesia de medic veterinar.
Adăpostul de la Reșița nu are nevoie de un medic care stă cu mâinile în sân, ci de unul care își asumă responsabilitatea pentru viețile pe care le are în grijă. Așa ceva nu poate fi tolerat nici o zi în plus.

08/12/2025

❗️Urgent, nevoie de foster sau adoptie❗️

Cum o fi să fii abandonat nu o dată, ci de două ori?
Să afli , în felul în care doar animalele pot afla ,că nu există „acasă”, ci doar uși care se închid, mâini care renunță, promisiuni care nu se țin?

Uriașa aceasta blândă, cea care a făcut turul Facebook-ului în ultimele zile, nu a fost un câine „fără stăpân”.
A avut un om. A avut un nume. A avut o direcție spre care se întorcea, crezând, cm cred câinii dintotdeauna, că dacă ai aparținut cuiva măcar o dată, aparții pentru totdeauna.

Microcipată , dar neînregistrată.
Adică prezentă și absentă în aceeași secundă.
O ființă, dar și nimic.

Am luat-o în grijă fiindcă cineva ne-a rugat să o salvăm.
Ne-am ținut promisiunea.
Am operat-o. Am îngrijit-o. Am stat lângă ea când încă nu își putea purta corpul, dar își purta totuși speranța.

Dar când a fost să plece spre omul care a promis că o primește după operație, a venit liniștea aceea rece, pe care o cunoaștem dureros de bine:
„M-am răzgândit.”

Așa se scrie, în lumea oamenilor, un al doilea abandon.

Și atunci te întrebi :cum se simte?
Cum se simte să nu fii niciodată dorit până la capăt?
Să fii minunat, sfios, uriaș și bun, și totuși să auzi, de fiecare dată, ecoul aceluiași adevăr nedrept:
măcar de data asta să fie altfel…
-și tot nu este.

Noi o dorim.
O iubim.
Dar iubirea noastră nu e destinație ci e un pod.
Ca să putem salva alte vieți, ea trebuie să își găsească, în sfârșit, un om care nu renunță.

Avem disperată nevoie de foster.
Nu o putem lăsa să se piardă iar.
Nu putem spune altor animale „nu avem loc”, când știm că locul ar exista, dacă cineva ar deschide o ușă.

Dacă aveți în voi un colț de curaj și un pic de spațiu, vă rugăm:
luați-o în grijă o perioadă. Lăsați-o să respire, să se vindece, să creadă din nou.

Nu toți putem salva o lume.
Dar fiecare putem salva lumea unei ființe.

📩 Dacă puteți deveni foster: scrieți-ne imediat în privat.
📱 Iar dacă vreți să ne ajutați să putem spune „da” altor animale în suferință, trimiteți
✨ SMS „VITAL” la 8835 – 5 euro lunar
Este aer. Este timp. Este viață.

Pentru ea.
Pentru ceilalți care vor veni.

06/12/2025

În fiecare decembrie, oamenii vorbesc despre curățenia de iarnă.
Despre case puse la punct, despre lucruri care se aranjează, se spală, se aruncă, se ia totul de la capăt.
Pentru mulți, e un gest de ordine.
Pentru noi, cei care lucrăm printre animale rănite, e un semnal de alarmă.

Pentru că, odată cu hainele vechi, cu plăpumile rupte și cu obiectele care „nu mai trebuie”,
încep să fie aruncate și animale.

În fiecare an, exact în zilele în care lumea se pregătește de lumină, noi vedem altceva:
primii care dispar sunt nedoriții.

Puii care încă învață viața, încă tremură la orice sunet, încă își caută mama cu ochii.
Sunt găsiți cu burțile goale, speriați, înfrigurați, iar undeva, cineva, spune: „Nu aveam ce să fac, n-am ce să fac cu ei. ”

Apoi vin bătrânii.
Cei care miros a ani trăiți prea greu, a oase dureroase, a timp.
Cei care nu mai aud bine sau nu mai văd bine.
Cei care se ridică mai greu, dar încă își lipesc capul de mâna ta cu recunoștință.
Pentru unii oameni, bătrânețea lor devine o pată pe curățenia de sărbători.

Vin animalele care „nu arată bine”.
Cu blana încâlcită, cu pielea bolnavă, cu tumori mari cât un pumn.
Animalele care au nevoie de ajutor, dar care ajung să fie tratate ca un obiect stricat, scos la poartă când nu se uită nimeni.

Vin cei care „fac gălăgie”.
Puiuții care descoperă lumea, care se joacă, care se bucură prea tare.
Animale care nu au învățat încă frica , dar o vor învăța repede, dacă nu le ieșim în cale.

Și apoi vin ceilalți.
Cei care nu pot fugi:
cei paralizați, cei care se târăsc, cei cu picioarele rupte, cei cu respirația grea.
Ei nu sunt abandonați ca o decizie ci sunt abandonați ca un reflex.

Iar noi suntem aici.
De fiecare dată.

Îi ridicăm din șanțuri, din parcări, de pe marginea drumului.
Uneori din spatele caselor de unde au fost alungați.
Îi spălăm, îi încălzim, îi hrănim, îi operăm, îi ținem în brațe.
Le repetăm, uneori zile întregi, același lucru:
„Nu ești gunoi. Nu ești un lucru. Ești viu. Ești aici.”

Asta e partea iernii pe care nu o vede nimeni.
Partea fără luminițe.
Partea unde mirosul nu e de turtă dulce, ci de frig, frică și așteptare.

Și totuși , în mijlocul acestei curățenii grele , nu renunțăm.
Pentru că în fiecare animal aruncat, noi vedem o viață care încă poate fi începută din nou.
În ei vedem ceea ce lumea ar trebui să păstreze, nu să arunce.

Dacă vrei să fii parte din iarna aceasta care salvează, nu care uită,
dacă vrei ca mâinile noastre să poată ridica mai mulți dintre cei căzuți,

✨ trimite VITAL la 8835 (5 euro lunar ).

Nu toate curățeniile aduc liniște.
Dar unele — cele pe care le facem împreună — aduc viață.