12/12/2025
„Mă numesc Ricco… sau cel puțin așa îmi spun oamenii de aici.
Nu mai știu de cât timp stau în boxa asta rece, dar știu că în fiecare dimineață sper.
Sper că ușa se va deschide și cineva mă va privi nu doar în treacăt… ci cu adevărat.
Am fost cândva și eu al cuiva. Aveam o păturică, un castron și o mângâiere din când în când. Nu știu unde am greșit. Poate că am crescut prea mult, poate că n-am fost destul de „cuminte”. Știu doar că într-o zi am rămas singur.
Aici, în adăpost, învăț în fiecare zi ce înseamnă răbdarea. Îmi lipesc botul de gratii și îi privesc pe oameni cm vin și pleacă. Unii mă mângâie o secundă, alții nici nu mă văd.
Dar eu nu renunț.
Eu încă știu să iubesc.
Încă dau din coadă când aud pași.
Încă îmi imaginez cm ar fi să am din nou un om al meu — unul care să nu plece.
Dacă îți oprești privirea asupra mea măcar o clipă… să știi că eu sunt gata.
Gata să fiu loial, blând, jucăuș, recunoscător.
Gata să nu te las niciodată singur.
Nu sunt perfect, dar sunt viu. Și vreau să aparțin cuiva.
Poate… ție?”
