25/12/2025
Pisic, puiul mic și negru, a murit azi, in ziua de Crăciun. A murit privindu-mă în ochi, chinuindu-se incredibil de tare până si-a dat ultima suflare. Privirea lui e surprinsă în fotografia pe care o atașez, o privire care cerea ajutor și pe care nu l-a primit. Am stat lângă el neputincioasă și am făcut tot ce am știut mai bine.
Vizite la veterinar, medicație, mâncare specială. Am luptat pentru el, cu tot ce am avut.
Dar nu a avut căldură.
Am improvizat culcuș din paturi, l-am ținut într-o încăpere care nu era afară, dar care totuși era friguroasă. Corpul lui mic, de doar 700 de grame, a cedat.
Pentru asta avea nevoie de internare.
Pentru asta avea nevoie de supraveghere medicală profesionistă.
Avea nevoie de un spital de animale.
Nu l-am putut lua acasă.
Pisic fusese diagnosticat cu giardia, o boală extrem de contagioasă, pe lângă altele.
Mai am patru pisici, dintre care una este senioră, iar riscul de a le îmbolnăvi era enorm.
Responsabilitatea față de ele m-a obligat să caut o soluție sigură pentru toți, internare, izolare, îngrijire medicală.
Ca om simplu, cu sprijin minim, nu mi-am permis un spital veterinar.
Și într-o lume în care, dacă nu ai bani, se moare, chiar și când vorbim despre o viață de 700 de grame, Pisic a fost condamnat.
Am cerut ajutor acolo unde există resurse, experiență și putere de decizie, o posibilă internare.
Am sunat. Am așteptat.
Telefonul nu a fost ridicat.
Mesajele au rămas fără răspuns.
Uneori nu e nevoie să spui „nu”.
E suficient să nu răspunzi.
Tăcerea ucide mai lent, dar la fel de sigur.
Plâng ca o mamă. Plâng de neputință.
Plâng pentru că nu i s-a oferit o șansă reală la viață, nu pentru că nu se putea, ci pentru că nu s-a vrut.
Poate că, vindecat, și-ar fi găsit omul lui.
Poate ar fi avut o viață lungă și frumoasă.
Însă nu i s-a oferit șansa la ajutor calificat, la spitalizare, la umanitate.
E crud. E strigător la cer.
Te iubesc, Pisic.
Iartă-mă că n-am reușit să te salvez.
