03/05/2025
Păpădie cu soare-n floare
Fă-te dulce vindecare!
Cu ceva vreme în urmă...să tot fie vreo 30 de leaturi, vitele nu se dădeau la cireadă. Erau lăsate-n seama ălor mai mici din casă, care mergeau cu ele la păscut pe toloaca dinspre pădure sau pe imașul satului, care atunci era al tuturor. Dintre cei mai mici din casă eram și eu.
Da' nu mergeam oricum, ci numa' după ce ne vorbeam de cu sară la poartă:
— Mâine mergem pe toloacă, da?
— Apăi cm nu? Da’ io vreau să fiu cavaleru’ cel curajos!
— Și io vreau să fiu domniță, da’ nu mă puneți iară să stau legată de cireș...
— Bine, Măriucă, da' numa' dacă promiți că nu mai zvârli cu bulgări de glod în dușman!
Dimineața plecam pe jumate adormiți, cu traista-n spate, picioarele desculțe și părul fluturând. Toloaca era-n marginea satului, da' și-n marginea pădurii. Pân-ajungeam, sărăceam tăt câmpu' de bănuții galbeni de păpădie (vezi dragă Doamne, ne trebuiau coroane și cingători) și tăt lăstărișu' de la marginea pădurii de bețe (că ne trebuiau săbii, lănci și scuturi).
Pe la amiază, când domnițele erau salvate și vitele... dispărute, se lăsa iureșul. Apărea câte-un vecin roșu la față, plin de praf și năduf:
— Iar ați lăsat vacile-n ogoru meu!
— Noi? Nuuu... noi eram în luptă cu tătarii!
— Las că numa tătari vă dau eu!
Fugeam ca potârnichile, da' râdeam până ne dădeau lacrimile. Și tot alergând, cu vaca de funie și cununile de păpădie la brâu, ne întorceam acasă.
Pe drum, frate-meu, cu nasul în vânt, se umfla în pene:
— Azi am salvat trei domnițe și-am doborât un balaur!
— Cu coada de la mătură? întreba Ghiță, care avea darul vorbelor pișcătoare.
— Nuuu, cu sabia fermecată din alun! Și pe urmă am băut apă din izvorul de aur!
— Era fântână, mă viteazule…
Când intram în ogradă zâmbind de parcă nici usturoi n-am mâncat și nici gura nu ne mirosea, agățam cununile de păpădii în gard și o luat fuguța la stodolnă, să legăm vaca, Mămuca se uita lung la noi...
— Vaca văd că-i sătulă, poate n-ați lăsat-o prin ogoarele megieșilor, să-mi vină la poartă cu sfadă!
Nu ziceam nic și tare cred că tăcerea noastră vorbea mai tare ca noi.
Cât noi ne hodineam picioarele nesătule de alergat, mămuca ne culegea cununile din gard, le punea într-o covată cu apă rece și începea vraja. O auzeam din pat, cm zicea cu glas blând:
— Păpădie cu soare-n floare, fă-te dulce vindecare...
Sara, borcanele erau așezate cuminți în cămară, iar noi știam: acolo se ascundea vara.
— Mămucăăă, mai e miere din aia vrăjită?
— Miere? Aista-i sirop de păpădie, mămucă dragă. Dar să știi că are-n el și-un pic de vrajă… de la cei ce-o adunat florile😉
Ii numa' povestea, că mierea nu ne-am apucat s-o pregătim.
